La multi ani, mai dragi scolari, Sa aveti o casa plina de belsug si de lumina, Si la scoala cand veniti, sanatosi sa va-ntalniti, In caldura sa tociti, anul vechi sa-l huiduiti. Sa-aveti carti multe pe masa, Si caietele in plasa, Sa-nvatati noi lucruri bune De la dascalii minune. Ia mai strigati mai flacai Si sunati din clopotei! La scoala Mihai Viteazul sa se stie-n tot orasul Ca am inceput si noi sa-nvatam-n conditii noi! Hai! Hai!
Imnurile pentru scoala: 1)Imnul florii de cires O, tu cires in floare, ce usor in vant te legeni Dansand pe albe vise, in pasi de menuet, Deschizi poarta luminii, in Raiul singuratic Si lasi ca sa patrunda parfumul de suet.
In dimineti plapande, din harfe ingerii presara Petale de cires, ce-s note muzicale; Miresme imbatatoare se-astern prin-mprejurimi Iar vantul este martor la aceasta sarbatoare.
Nu-i apus de trandafiri sa-ti semene in farmec Si nu e nufar dalb, sa-ti fure puritate Un crin tremurator nu are fragezime Cat ai, o, tu cires, intreaga-ti prospetime.
Dansezi in valsul ploii, faptura efemera, Nemuritoare suna o muzica inceata Tacere! Sunt doar lacrimi ce-nteleg fericirea Al buzelor suras, ce-ti gusta daruirea.
2) Imnul sufletului (o, suflet) O, suflet al intregii vesnicii, ce-aprinzi scantei in inimi frematatoare Ce-n aprigile doruri-nstrainate, cerni stropii reci de tremurare Tu ca o lebada divina, desfa-ti ale tale aripi minunate Si lasa-ma sa zbor spre vai, sa zbor departe.
O, suflet al eternelor iubiri, ce parca se pierd in nemarginire Deschide-ti filele visarii, si treci din zborul lin in neclintire Tu ca o apa trecatoare, suspini in unde soaptele-ti stinse Si lasa-ma sa-not, sa-not spre tarmurile-ntinse.
O, suflet al cenuselor visari, ramase-n pragul dansurilor sumbre Incuie poarta noptii, a-ntunecatei umbre Tu ca un dans prea lin, te clatini si te-neci Pastrezi misterele lumii, ramase inca reci.
Imnul frunzei Andreea Moruz, clasa a VII a C O! tu, copila, frunza verde Cu un vesmant sacru si bland, Pe tine lumea nu te crede, Ca ne invii si ne supui Pe acest pamant.
Tu, chip frumos si-nseninat A soarelui sclipire ai furat A vantului miscari ai invatat Vazduhul dulce a umplut Al tau dansat.
Fragila fata, dulce-odor, Podoaba ramurei batrane Spui multe cantece de dor Si cant zeite verzi in cor… Cu tine.
Dusmanul tau, vremea apusa Te lasa mereu suspinand Razboinica pe-un vant esti dusa, Spre Sud indepartat migrand Si disperand.
Compunere pentru concurs:Partea I: Vis si credinta
Când regina palidă a nopții îmbracă pământul în veșmântul ei vrăjit, țesând lumină argintie, și picură stropi de liniște pe oglinda străvezie a ferestrei, gândul meu o ia la fugă și se îndepărtează cu pași ușori către altă lume, derulând prin călătoria sa filmul întregii zile. Atunci, o adiere calmă, liniștitoare de vânt răzleț mi se strecoară fără voie în suflet, furându-mi închipuirile și călăuzindu-le pe calea de sus, către Dumnezeu. Mă aflu în grădina casei, împrejmuită de copaci, stafii ale nopții, ce păzesc precum niște soldați magia întunericului, rămasă încă mister. Privirea îmi e ațintită pe oglinda străvezie și palidă, ce dă într-o încăpere îngustă, luminată de pereții pictați în culoarea pură a viselor și a păcii. Covorul, o pătură de frunze arămii și foșnitoare ale toamnei, acoperă o podea din lemn de fag, întinzându-se până în pragul ușii, ce suspină molcom o melodie sobră. Pe toate rafturile din bibliotecă își fac veacul mii de cărți ce stau să se răstoarne la cele mai mici șoapte ale vântului, care se furișează asemenea unui mic tâlhar, printr-o crăpătură a ușii. Îți surâd aici toate felurile ce există pe lume: basmele ce-ți aruncă flăcări în ochi, poeziile, ale căror pagini murmură un cântec melancolic,poveștile cu zâne și castele îndepărtate ce îți farmecă privirea cu baghetele lor vrăjite, învăluind o lume fantastică. În timp ce iată, dincolo, te fulgeră cu privirea, printre ochelarii cu lentile groase, enciclopediile, bătrânii filosofi ce-și scutură praful de pe hainele puse la naftalină, dezvăluind o lume atat de adevărată.. Peste o oră trebuie să fiu în fața gării de la București. Doar un moment, un timp, să-mi iau la revedere de la lucrurile ce până acum îmi aparțineau. Stau cu capul rezemat, meditând, în timp ce gândurile îmi fug fară voie, fară să știu unde.. Privesc grădina mamei, cu flori înmiresmate, îmbrăcate în rochiile lungi, de crinolină și împodobite cu diademe argintii, asemenea Cleopatrei la serbările Egiptului. Ele șed și-și așteaptă prințul, de-o parte și de alta a potecii, ce se îngustă aidoma celei ce-l ducea pe Orfeu în Împărăția Subterană a lui Hermes,presărată cu macii lui Hypnus si Morpheus. Totul pare fără viață, nici un sunet, nici o mișcare. Doar vântul, nemuritorul cântăreț, poftește la dans câte o floare mlădioasă, purtându-i pașii în toate direcțile. Luna, o seceră turcească, și-a luat tălpășița dupa hornul casei, iar împreună cu ea o însoțește vantul galant,lăsând grădina acum cu adevărat moartă. Numai regina-nopții îmi mai bucură sufletul cu mireasma și candoarea ei sublimă. Uite, colo, în colțul acela părăsit, se întinde horatul ciulinilor, ce și-au câștigat teritoriul prin lupte mișelești, gonind trandafirii de un alb prea pur. Liniște în continuare. Se aude doar balada greierului, ce foșnește îmbrăcămintea de gala a nalbelor, într-un ritm fără logică. Brusc, privirea îmi e atrasa înapoi în colțul ciulinilor. Ceva s-a mișcat acolo si nu-mi pot da seama ce. Poate o floare de ciulin? Nu cred. Vântul șiret a încetat și el să mai danseze –îl dor, pesemne, picioarele. Totuși ceva a fost. Doar nu am luat-o eu razna. Chiupl, trasat de o încruntare, ce aduce mai mult a mirare, îmi e în continuare ațintit spre tufa cu ciulini. În sfârșit, s-a arătat asemenea lui Acteon în fața zeiței vânătorii, când a fost preschimbat in cerb. O gâză mică, prăpădită, aproape neînsemnată , și totuși, emanănd o lumină aparte se aratăîn cadrul tufișurilor, împrăștiindu-și lumina-este un licurici! Chiar așa: vai, ce făptură ciudată! Atât de mică și totuși cu o putere atâat de mare, chiar nefirească. Gata! Dacă mai aștept mult, trenul o să plece fără mine, iar altul nu sosește decat mâine dimineață. Îmi iau valiza și plec. Vreau să îmi vizitez o veche prietenă, pe care n-am mai vazut-o încă din clasa a VI-a. Până să plec , îmi iau rămas-bun de la mama si sora mea, care îmi vor lipsi și ele destul de mult. Dar, n-are a face! Mă întorc peste cinci zile.
Partea a II-a: Tata, atent ca de obicei, mă conduce până la gară. În cele din urmă, ajung la Gara Minunilor. Oare de ce i se spune așa? Poate că e cea mai mare gara din țară? Sau poate că într-adevăr, o zână își coboară magia-i neînchipuită deasupra pământului, iar călătoria va fi un vis văzut aievea? Nu pot găsi un răspuns dintre atâtea, și nici vechiul nostru dușman, timpul, nu mă așteaptă. Un șuruit asurzitor și un vânt puternic ce vin dinspre vest îmi anunță sosirea trenului. Când a ajuns în față-mi, atât de mare și impunător, ca un balaur prea măreț, un fior mi-a înghețat sângele în vine. Pasagerii nu sunt însă prea mulți, deci locuri vor fi destule. Peste cinci minute, îmi iau frumos bagajul, arăt biletul conductorului și urc în compartimentul al doilea, pe scaunul numarul 19. Trenul este încăpător, însă de modă veche, ca cel din Dl. Goe.. podeaua scârțâie îngrozitor, neschimbată din negura timpului. Colțurile trenului sunt umede și negre, acoperite cu pânză lipicioasă de păienjeni. Tavanul, și el din lemn de stejar, stă parcă să-ți pice în cap, iar când trenul pornește, se clatină atât de rău, că îți poți închipui ușor ca se face una cu podeaua. Geamurile, nu prea clare, sunt acoperite de perdele roșii-sidefii, din catifele altădată strălucitoare, acum prăfuite și ele, și cu rupturi pe ici și pe colo. Un alt fior mă trece prin șira spinării, întrebându-mă cum se poate ca un tren atât de impresionant de mare, cum e Fulger, poate fi atât de neglijat? După ce toată lumea se liniștește și se așaza la locul ei, și după ce conductorul verifică biletele, strigând numele pasagerilor,încep a-mi studia puțin tovarșii de drum.Iată, acolo, în primul vagon, pe partea stângă, se află o puștoaică de vreo nouăsprezece ani, voinică, îmbrăcată rebel, cu părul buclat, înfațișând culoarea mărgăritarului de foc, și revărsându-se din plin pe haina subțire și neagră de catifea. Purta o rochie albastră-cenușie, cu guler la gât, scurta până-n genunchi, dezvelindu-I picioarele arămii. Ochii ei, mari și verzi , trădând viclenie, căutau necontenit în toate părțile ceva neobișnuite, ieșit din comun. Pe partea dreaptă, dimpotrivă, ședea o cucoană de vreo treizeci și cinci și treizeci și șase de ani, pe care însă viața avusese grijă s-o îmbătrânească. Totuși, chipul palid, uneori atât de palid de îți închipuiai că e vreo stafie venită pe pământ sau cine știe, era încadrat de părul lung și mătăsos ca spuma mării, furând culoarea nopților de vară. Ochii ei, catifelați, blânzi, armonizați de toate celelalte trăsături, de un albastru izbitor, erau umbriți de genele lungi și negre. Purta o pălărie cu pană, iar rochia-i lungă, de mătase, abia lăsa să i se zărească picioarele și ele de culoarea azaleei. Citea o carte, căci o vedeam tresărind din când în când și mișcându-i filele. Nu era o fire curioasă; deși abia intrase în tren, nu aruncase nici o privire asupra călătorilor. În spatele meu, un bătrân, un fel de Moș Crăciun, cu barbă de nea, povestea celor doi copii, o fată și-un băiat, o istorie a tinereții lui. În timp ce fruntea trasată de încruntări ce se așterneau pe chipul moșului, cu ochii mișcându-se rareori în vreo parte, trădând faptul că în tinerețe nu fusese un om prea înțelept, copiii, dimpotrivă, parcă-l sorbeau din ochi, vrând să-i smulga cuvintele ce îi țineau în suspans. Erau nepoții lui, și porniseră într-o călătorie spre părinții încă necunoscuți copiilor. Ultimele două locuri din spate erau ocupate de către doi băieți, cam de vârsta mea, unul de paisprezece ani, și altul între cincisprezece și șaisprezece ani. Se înțelegeau bine; primul avea părul blond-cenușiu, ochii albaștrii, zglobii, fluturându-i în toate părțile, pe sub sprâncenele frumos arcuite, care se îndoiau câteodată într-un chip atât de amuzant. Cel de al doilea,probabil fratele primului, închipuia o fire mai deschisă și liniștită, poate chiar mai înțeleaptă, luându-ne după sclipirea din ochii săi căprui. Amândoi erau îmbrăcați în blugi tinerești și niște jachete comode; păreau a ține o conversație foarte interesantă, despre mașini și cărți.
Partea a III-a: [...] Nu am ținut socoteala câte zile am parcurs, nu numai cu trupul, chiar cu gândul în această călătorie fără sfârșit. Zile și nopți, nopți si zile. Nimic nu se schimbase, doar locul pasagerilor. Într-una din zile, spre apusul soarelui, când stăteam citind din cartea ce-mi ședea pe genunchi, o lumină magică, sau mai bine zis, „un bec tainic”, apăru dintr-o data la geamul meu.Era un licurici ..o gâză veșnic călătoare spre meleaguri necunoscute. Când am vrut să mă apropii să deslușesc mai bine puterea acestei făpturi, ea sări îtr-o parte, plonjând în cel mai apropiat tufiș. A rămas în urmă, privind de parcă dorea și el să mă însoțească în această călătorie. Am închis cartea și am pus-o departe, pe măsuța rotundă de lângă scaun. Începui să mă plimb pe coridoarele trenului, să-mi mai limpezesc mintea de aventurile învălmășite și gândurile personajelor din romanul „La răscruce de vânturi”. Observasem, de mai mult timp, că-mi placea a mă plimba așa, liniștită printer pasageri, lăsându-mi imaginația să zboare într-o lume paralelă. Și cum mă plimbam așa, le-am putut auzi pe cele două doamne din fața mea, discutând pe o tema cam ciudată: -Vai, draga mea! Ești tânără! Nu ai de unde să știi ce te așteaptă în viitor! Trebuie să-ți făurești de pe acum drumul vieții, altfel, mai încolo, o să fie prea târziu și o să regreți! Adu-ți aminte: Timpul este dușmanul nostru cel mai aprig; el zboară ca gândul, nu se mai întoarce! zise doamna mai în vârstă, cu un râs fermecător. -O fi așa, cucoană, răspunse puștoaica aruncându-i doamnei un zâmbet binevoitor. Însă, așa cum spui și dumneata, viitorul, chiar dacă ți-l creezi dinainte, te rănește cu cele mai grele lovituri: eșecul și... O umbră de îndoială îmi trecu pe deasupra sprâncenelor: „Cum se pot înțelege atât de bine două persoane așa de diferite? Prima atât de blândă, rafinată- un înger, iar cea de-a doua atât de rebelă, impetuoasă”. În timp ce îmi puneam această întrebare, desigur, în gând, îi aruncai o privire furișă tinerei de nouăsprezece ani. Ea îmi surprinse ochii și chipul, și, deși în ciuda încercărilor și sforțărilor mele de a schița un zâmbet, cât de cât binevoitor, ea îmi trimise un gând sălbatic, duțmănos, parcă spunând: “Ce te bagi tu? Vezi-ți de treaba ta!”
Partea a IV-a: Tocmai atunci o gâză plăpândă, radiind o lumină sclipitoare, se arăta pe cartea-mi deschisă la pagina 281. „Cum se poate?” am șoptit mai mult pentru mine, lăsând la o parte disputa dintre nepoliticoasa făptura și mine. „Ah, a dispărut, din nou! Așa ceva e imposibil!” m-am minunat eu de dispariția ca prin farmec a făpturii. „Oh, în fine! Poate mi se pare doar, e o călătorie atat de ciudată! Da, mi s-a părut, cu siguranță!” mi-am mai spus. Mi-am continuat vizitarea coridorului, deși îl mai parcusesem de atâtea ori până atunci. Când treceam pe lângă bătrân și pe lângă copiii ce ședeau pe genunchii lui, o frântură din dialogul purtat îmi ajunse la ureche: -Oh, nepoțeii mei! Copilăria e un lucru, un moment al vieții pe care nu îl mai poți întoarce! Trebuie să vă bucurați acum de ea, mai încolo o să vă fie dor de clipele acestea! Rămân doar amintirile, învăluite într-o ceață de regrete, iar voi… O lacrima fierbinte mi se prelinse, rotundă ca un margăritar, pe obrajii reci. Gândul la copilăria mea trecută, rămasă în urmă, fluturând batista trecutului, în semn de rămas bun , și totuși, atât de aproape în suflet, mă făcu să vărs acea lacrimă. În treacăt se arătă acea gâză mică. Acum, nu mă mai surprindea. Am înțeles că era o parte din viața mea, și încă una însemnată, care mă urmărește peste tot..peste tot. Am continuat totuși să merg până la capătul trenului. Ceva mă atrăgea într-acolo. Nu știam ce, însă simțeam. -Îți spun eu, Daniel, grăi adolescentul de șaisprezece ani, cartea și însăși poezia, este un leac, ca o licoare pentru sufletul oamenilor...pentru inima omenirii. E exact așa cum a zis și doamna de românăȘ omașină este ca o carte, fiecare te călăuzește într-o lume nouă, iar chiar tu ești șoferul. Tu chiar nu ai auzit de Eminescu , marele poet, de Nichita Stănescu, ce denumește „poezia ca olacrima ce plânge cu ochii?” Și nu știi tu oare, că noi, oamenii... Un zâmbet cald îmi flutură pe buze, și pe chip, o radiație blândă[…] Din acea zi, am continuat să mă plimb mereu pe corridor, în fiecare noapte și seară. Bineînțeles, împreună cu licuriciul, tovarășul meu, pe care îl acceptasem destul de ușor, fiindcă, prin lumina lui, îmi lumina, de fapt, mie seara, cu blândețea și gingășia sa unică. Îmi plăcea să mă plimb printre aceste trei grupuri de persoane.. mai târziu, am aflat motivul. Am spus, așadar, că în ciuda voinței mele, mă plimbam încă pe coridor. Pășeam ca o fantomă pe acolo, treceam nevăzută, neauzită.. Oare nu îmi auzeau pașii? Oare nu-mi zăreau trupul? Nici chiar puștoaica de nouăsprezece ani nu mai îmi arunca priviri dușmănoase, ci, dimpotrivă, prefera să nu mai privească în partea mea. Suflarea îmi era parcă gând, gîndul suflare. Visare totală..în lumea realității, cu ochii deschiși, închipuiri și imagini ireale. Mă scufundam așa, în fanteziile mele, când, brusc, un sunet tare, urmat de glasul răgușit al conductorului, spuse: „Călătoria e gata! Vă rugăm, poftiți jos, și nu uitați să vă luați bagajele! Bună ziua!” În sfârșit, călătoria infinită s-a sfârșit!Ce mult a durat! Când am coborât în gară, o mulțime de oameni se înghesuiau să ocupe vagoanele rămase libere. Am urmărit din ochi unde se îndreptau tovarășii vechi de drum. Cucoana și puștoaica plecau înainte- erau VIITORUL-cu frunțile sus, nemaiuitându-se în spate. Nepoții și bunicul lor mergeau în spate- erau TRECUTUL-privind înapoi cu dor în obraji și ochi. Cei doi tineri porniră spre central orașului, spre PREZENT, cu chef de distracții și dans. Numai eu am rămas singură, în acea mulțime de oameni ce era mai adineauri, și care acum se risipise ca spuma mării. Rămăsesem singură, fără PREZENT, TRECUT și VIITOR s-ar spune, lăsasem în urma mea, în tren jumătate din viața mea. Unde aveam să mă îndrept? Am uitat scopul călătoriei mele, nu îl mai știu. Întinzând mâinile către geanta cu bagajele de drum, blândul licurici îmi sări pe deget, șoptindu-mi, cu glas sfios, dar hotărât, la ureche: “O urmă mică din trecut, un pas ușor în present, și-un salt măreț către viitor!” fuseseră ultimele spuse ale licuriciului.
Partea a V-a:( Sfarsitul) O liniște apăsătoare mi se lăsă peste suflet. Destinatar: Către o persoană neîncrezătoare, timidă, încăpățânată. Expeditor: O persoană îndrăzneață, încrezătoare, perseverentă. Punct de plecare: Dintr-o grădină înmiresmată. Punct de sosire:În Gara Miracolelor. Data: 9.09.2009, acum 5 ani. Formula de început: Dragă Florina, Trebuie să te port cu mine până în vara anului 2009, adică acum 5 ani. Scrisoarea îți e predestinată doar ție, cu scopul de a reflecta asupra trecutului, de care, cu siguranță, nu te-ai putut despărți încă. Parcă te văd și acum așa mică, cu ochii neliniștiți și întrebători, cu buclele-n vânt, urcând în Trenul Amintirilor. Și povestea începe astfel.. Formula de încheiere: Aici ia sfârșit totul. Restul nu mai trebuie să ți le spun. E de ajuns să-ți imaginezi ce se va întâmpla în continuare. Acum, doar te aștept să te întorci din trecut și să sosești înapoi în prezent. Până atunci, îmi iau rămas-bun de la tine. Cu drag, a ta, Florina.
De vânzare Dacia 1310 Vând automobile Dacia,an de fabricație,c-am atunci când m-am născut eu,culoare roșie,fara doua faruri si doua bucse,ceva mai multa rugina prin portbagaj,iar aerul conditionat este asigurat de către geamul spart.Pret negociabil sau dau la schimb pe un purcel bine crescut. Telefon:0722222222
De vânzare Dacia 1310 Vând automobile Dacia,an de fabricație,c-am atunci când m-am născut eu,culoare roșie,fara doua faruri si doua bucse,ceva mai multa rugina prin portbagaj,iar aerul conditionat este asigurat de către geamul spart.Pret negociabil sau dau la schimb pe un purcel bine crescut. Telefon:0722222222 Anunț parodie realizat de Moraru Robert
Urare de an nou...2014 :)
RăspundețiȘtergereLa multi ani, mai dragi scolari,
Sa aveti o casa plina de belsug si de lumina,
Si la scoala cand veniti, sanatosi sa va-ntalniti,
In caldura sa tociti, anul vechi sa-l huiduiti.
Sa-aveti carti multe pe masa,
Si caietele in plasa,
Sa-nvatati noi lucruri bune
De la dascalii minune.
Ia mai strigati mai flacai
Si sunati din clopotei!
La scoala Mihai Viteazul sa se stie-n tot orasul
Ca am inceput si noi sa-nvatam-n conditii noi!
Hai! Hai!
Andreea Moruz, Clasa a VII a C
Imnurile pentru scoala:
RăspundețiȘtergere1)Imnul florii de cires
O, tu cires in floare, ce usor in vant te legeni
Dansand pe albe vise, in pasi de menuet,
Deschizi poarta luminii, in Raiul singuratic
Si lasi ca sa patrunda parfumul de suet.
In dimineti plapande, din harfe ingerii presara
Petale de cires, ce-s note muzicale;
Miresme imbatatoare se-astern prin-mprejurimi
Iar vantul este martor la aceasta sarbatoare.
Nu-i apus de trandafiri sa-ti semene in farmec
Si nu e nufar dalb, sa-ti fure puritate
Un crin tremurator nu are fragezime
Cat ai, o, tu cires, intreaga-ti prospetime.
Dansezi in valsul ploii, faptura efemera,
Nemuritoare suna o muzica inceata
Tacere! Sunt doar lacrimi ce-nteleg fericirea
Al buzelor suras, ce-ti gusta daruirea.
2) Imnul sufletului (o, suflet)
O, suflet al intregii vesnicii, ce-aprinzi scantei in inimi frematatoare
Ce-n aprigile doruri-nstrainate, cerni stropii reci de tremurare
Tu ca o lebada divina, desfa-ti ale tale aripi minunate
Si lasa-ma sa zbor spre vai, sa zbor departe.
O, suflet al eternelor iubiri, ce parca se pierd in nemarginire
Deschide-ti filele visarii, si treci din zborul lin in neclintire
Tu ca o apa trecatoare, suspini in unde soaptele-ti stinse
Si lasa-ma sa-not, sa-not spre tarmurile-ntinse.
O, suflet al cenuselor visari, ramase-n pragul dansurilor sumbre
Incuie poarta noptii, a-ntunecatei umbre
Tu ca un dans prea lin, te clatini si te-neci
Pastrezi misterele lumii, ramase inca reci.
Imnul frunzei
RăspundețiȘtergereAndreea Moruz, clasa a VII a C
O! tu, copila, frunza verde
Cu un vesmant sacru si bland,
Pe tine lumea nu te crede,
Ca ne invii si ne supui
Pe acest pamant.
Tu, chip frumos si-nseninat
A soarelui sclipire ai furat
A vantului miscari ai invatat
Vazduhul dulce a umplut
Al tau dansat.
Fragila fata, dulce-odor,
Podoaba ramurei batrane
Spui multe cantece de dor
Si cant zeite verzi in cor…
Cu tine.
Dusmanul tau, vremea apusa
Te lasa mereu suspinand
Razboinica pe-un vant esti dusa,
Spre Sud indepartat migrand
Si disperand.
Compunere pentru concurs:Partea I:
RăspundețiȘtergereVis si credinta
Când regina palidă a nopții îmbracă pământul în veșmântul ei vrăjit, țesând lumină argintie, și picură stropi de liniște pe oglinda străvezie a ferestrei, gândul meu o ia la fugă și se îndepărtează cu pași ușori către altă lume, derulând prin călătoria sa filmul întregii zile. Atunci, o adiere calmă, liniștitoare de vânt răzleț mi se strecoară fără voie în suflet, furându-mi închipuirile și călăuzindu-le pe calea de sus, către Dumnezeu.
Mă aflu în grădina casei, împrejmuită de copaci, stafii ale nopții, ce păzesc precum niște soldați magia întunericului, rămasă încă mister. Privirea îmi e ațintită pe oglinda străvezie și palidă, ce dă într-o încăpere îngustă, luminată de pereții pictați în culoarea pură a viselor și a păcii. Covorul, o pătură de frunze arămii și foșnitoare ale toamnei, acoperă o podea din lemn de fag, întinzându-se până în pragul ușii, ce suspină molcom o melodie sobră. Pe toate rafturile din bibliotecă își fac veacul mii de cărți ce stau să se răstoarne la cele mai mici șoapte ale vântului, care se furișează asemenea unui mic tâlhar, printr-o crăpătură a ușii. Îți surâd aici toate felurile ce există pe lume: basmele ce-ți aruncă flăcări în ochi, poeziile, ale căror pagini murmură un cântec melancolic,poveștile cu zâne și castele îndepărtate ce îți farmecă privirea cu baghetele lor vrăjite, învăluind o lume fantastică. În timp ce iată, dincolo, te fulgeră cu privirea, printre ochelarii cu lentile groase, enciclopediile, bătrânii filosofi ce-și scutură praful de pe hainele puse la naftalină, dezvăluind o lume atat de adevărată..
Peste o oră trebuie să fiu în fața gării de la București. Doar un moment, un timp, să-mi iau la revedere de la lucrurile ce până acum îmi aparțineau. Stau cu capul rezemat, meditând, în timp ce gândurile îmi fug fară voie, fară să știu unde..
Privesc grădina mamei, cu flori înmiresmate, îmbrăcate în rochiile lungi, de crinolină și împodobite cu diademe argintii, asemenea Cleopatrei la serbările Egiptului. Ele șed și-și așteaptă prințul, de-o parte și de alta a potecii, ce se îngustă aidoma celei ce-l ducea pe Orfeu în Împărăția Subterană a lui Hermes,presărată cu macii lui Hypnus si Morpheus.
Totul pare fără viață, nici un sunet, nici o mișcare. Doar vântul, nemuritorul cântăreț, poftește la dans câte o floare mlădioasă, purtându-i pașii în toate direcțile. Luna, o seceră turcească, și-a luat tălpășița dupa hornul casei, iar împreună cu ea o însoțește vantul galant,lăsând grădina acum cu adevărat moartă. Numai regina-nopții îmi mai bucură sufletul cu mireasma și candoarea ei sublimă. Uite, colo, în colțul acela părăsit, se întinde horatul ciulinilor, ce și-au câștigat teritoriul prin lupte mișelești, gonind trandafirii de un alb prea pur. Liniște în continuare. Se aude doar balada greierului, ce foșnește îmbrăcămintea de gala a nalbelor, într-un ritm fără logică.
Brusc, privirea îmi e atrasa înapoi în colțul ciulinilor. Ceva s-a mișcat acolo si nu-mi pot da seama ce. Poate o floare de ciulin? Nu cred. Vântul șiret a încetat și el să mai danseze –îl dor, pesemne, picioarele. Totuși ceva a fost. Doar nu am luat-o eu razna. Chiupl, trasat de o încruntare, ce aduce mai mult a mirare, îmi e în continuare ațintit spre tufa cu ciulini. În sfârșit, s-a arătat asemenea lui Acteon în fața zeiței vânătorii, când a fost preschimbat in cerb. O gâză mică, prăpădită, aproape neînsemnată , și totuși, emanănd o lumină aparte se aratăîn cadrul tufișurilor, împrăștiindu-și lumina-este un licurici! Chiar așa: vai, ce făptură ciudată! Atât de mică și totuși cu o putere atâat de mare, chiar nefirească.
Gata! Dacă mai aștept mult, trenul o să plece fără mine, iar altul nu sosește decat mâine dimineață. Îmi iau valiza și plec. Vreau să îmi vizitez o veche prietenă, pe care n-am mai vazut-o încă din clasa a VI-a. Până să plec , îmi iau rămas-bun de la mama si sora mea, care îmi vor lipsi și ele destul de mult. Dar, n-are a face! Mă întorc peste cinci zile.
Partea a II-a:
RăspundețiȘtergereTata, atent ca de obicei, mă conduce până la gară.
În cele din urmă, ajung la Gara Minunilor. Oare de ce i se spune așa? Poate că e cea mai mare gara din țară? Sau poate că într-adevăr, o zână își coboară magia-i neînchipuită deasupra pământului, iar călătoria va fi un vis văzut aievea? Nu pot găsi un răspuns dintre atâtea, și nici vechiul nostru dușman, timpul, nu mă așteaptă. Un șuruit asurzitor și un vânt puternic ce vin dinspre vest îmi anunță sosirea trenului. Când a ajuns în față-mi, atât de mare și impunător, ca un balaur prea măreț, un fior mi-a înghețat sângele în vine. Pasagerii nu sunt însă prea mulți, deci locuri vor fi destule. Peste cinci minute, îmi iau frumos bagajul, arăt biletul conductorului și urc în compartimentul al doilea, pe scaunul numarul 19. Trenul este încăpător, însă de modă veche, ca cel din Dl. Goe.. podeaua scârțâie îngrozitor, neschimbată din negura timpului. Colțurile trenului sunt umede și negre, acoperite cu pânză lipicioasă de păienjeni. Tavanul, și el din lemn de stejar, stă parcă să-ți pice în cap, iar când trenul pornește, se clatină atât de rău, că îți poți închipui ușor ca se face una cu podeaua. Geamurile, nu prea clare, sunt acoperite de perdele roșii-sidefii, din catifele altădată strălucitoare, acum prăfuite și ele, și cu rupturi pe ici și pe colo. Un alt fior mă trece prin șira spinării, întrebându-mă cum se poate ca un tren atât de impresionant de mare, cum e Fulger, poate fi atât de neglijat?
După ce toată lumea se liniștește și se așaza la locul ei, și după ce conductorul verifică biletele, strigând numele pasagerilor,încep a-mi studia puțin tovarșii de drum.Iată, acolo, în primul vagon, pe partea stângă, se află o puștoaică de vreo nouăsprezece ani, voinică, îmbrăcată rebel, cu părul buclat, înfațișând culoarea mărgăritarului de foc, și revărsându-se din plin pe haina subțire și neagră de catifea. Purta o rochie albastră-cenușie, cu guler la gât, scurta până-n genunchi, dezvelindu-I picioarele arămii. Ochii ei, mari și verzi , trădând viclenie, căutau necontenit în toate părțile ceva neobișnuite, ieșit din comun.
Pe partea dreaptă, dimpotrivă, ședea o cucoană de vreo treizeci și cinci și treizeci și șase de ani, pe care însă viața avusese grijă s-o îmbătrânească. Totuși, chipul palid, uneori atât de palid de îți închipuiai că e vreo stafie venită pe pământ sau cine știe, era încadrat de părul lung și mătăsos ca spuma mării, furând culoarea nopților de vară. Ochii ei, catifelați, blânzi, armonizați de toate celelalte trăsături, de un albastru izbitor, erau umbriți de genele lungi și negre. Purta o pălărie cu pană, iar rochia-i lungă, de mătase, abia lăsa să i se zărească picioarele și ele de culoarea azaleei. Citea o carte, căci o vedeam tresărind din când în când și mișcându-i filele. Nu era o fire curioasă; deși abia intrase în tren, nu aruncase nici o privire asupra călătorilor.
În spatele meu, un bătrân, un fel de Moș Crăciun, cu barbă de nea, povestea celor doi copii, o fată și-un băiat, o istorie a tinereții lui. În timp ce fruntea trasată de încruntări ce se așterneau pe chipul moșului, cu ochii mișcându-se rareori în vreo parte, trădând faptul că în tinerețe nu fusese un om prea înțelept, copiii, dimpotrivă, parcă-l sorbeau din ochi, vrând să-i smulga cuvintele ce îi țineau în suspans. Erau nepoții lui, și porniseră într-o călătorie spre părinții încă necunoscuți copiilor. Ultimele două locuri din spate erau ocupate de către doi băieți, cam de vârsta mea, unul de paisprezece ani, și altul între cincisprezece și șaisprezece ani. Se înțelegeau bine; primul avea părul blond-cenușiu, ochii albaștrii, zglobii, fluturându-i în toate părțile, pe sub sprâncenele frumos arcuite, care se îndoiau câteodată într-un chip atât de amuzant. Cel de al doilea,probabil fratele primului, închipuia o fire mai deschisă și liniștită, poate chiar mai înțeleaptă, luându-ne după sclipirea din ochii săi căprui. Amândoi erau îmbrăcați în blugi tinerești și niște jachete comode; păreau a ține o conversație foarte interesantă, despre mașini și cărți.
Partea a III-a:
RăspundețiȘtergere[...] Nu am ținut socoteala câte zile am parcurs, nu numai cu trupul, chiar cu gândul în această călătorie fără sfârșit. Zile și nopți, nopți si zile. Nimic nu se schimbase, doar locul pasagerilor.
Într-una din zile, spre apusul soarelui, când stăteam citind din cartea ce-mi ședea pe genunchi, o lumină magică, sau mai bine zis, „un bec tainic”, apăru dintr-o data la geamul meu.Era un licurici ..o gâză veșnic călătoare spre meleaguri necunoscute. Când am vrut să mă apropii să deslușesc mai bine puterea acestei făpturi, ea sări îtr-o parte, plonjând în cel mai apropiat tufiș. A rămas în urmă, privind de parcă dorea și el să mă însoțească în această călătorie.
Am închis cartea și am pus-o departe, pe măsuța rotundă de lângă scaun. Începui să mă plimb pe coridoarele trenului, să-mi mai limpezesc mintea de aventurile învălmășite și gândurile personajelor din romanul „La răscruce de vânturi”. Observasem, de mai mult timp, că-mi placea a mă plimba așa, liniștită printer pasageri, lăsându-mi imaginația să zboare într-o lume paralelă.
Și cum mă plimbam așa, le-am putut auzi pe cele două doamne din fața mea, discutând pe o tema cam ciudată:
-Vai, draga mea! Ești tânără! Nu ai de unde să știi ce te așteaptă în viitor! Trebuie să-ți făurești de pe acum drumul vieții, altfel, mai încolo, o să fie prea târziu și o să regreți! Adu-ți aminte: Timpul este dușmanul nostru cel mai aprig; el zboară ca gândul, nu se mai întoarce! zise doamna mai în vârstă, cu un râs fermecător.
-O fi așa, cucoană, răspunse puștoaica aruncându-i doamnei un zâmbet binevoitor. Însă, așa cum spui și dumneata, viitorul, chiar dacă ți-l creezi dinainte, te rănește cu cele mai grele lovituri: eșecul și...
O umbră de îndoială îmi trecu pe deasupra sprâncenelor: „Cum se pot înțelege atât de bine două persoane așa de diferite? Prima atât de blândă, rafinată- un înger, iar cea de-a doua atât de rebelă, impetuoasă”.
În timp ce îmi puneam această întrebare, desigur, în gând, îi aruncai o privire furișă tinerei de nouăsprezece ani. Ea îmi surprinse ochii și chipul, și, deși în ciuda încercărilor și sforțărilor mele de a schița un zâmbet, cât de cât binevoitor, ea îmi trimise un gând sălbatic, duțmănos, parcă spunând: “Ce te bagi tu? Vezi-ți de treaba ta!”
Partea a IV-a:
RăspundețiȘtergereTocmai atunci o gâză plăpândă, radiind o lumină sclipitoare, se arăta pe cartea-mi deschisă la pagina 281. „Cum se poate?” am șoptit mai mult pentru mine, lăsând la o parte disputa dintre nepoliticoasa făptura și mine. „Ah, a dispărut, din nou! Așa ceva e imposibil!” m-am minunat eu de dispariția ca prin farmec a făpturii.
„Oh, în fine! Poate mi se pare doar, e o călătorie atat de ciudată! Da, mi s-a părut, cu siguranță!” mi-am mai spus.
Mi-am continuat vizitarea coridorului, deși îl mai parcusesem de atâtea ori până atunci. Când treceam pe lângă bătrân și pe lângă copiii ce ședeau pe genunchii lui, o frântură din dialogul purtat îmi ajunse la ureche:
-Oh, nepoțeii mei! Copilăria e un lucru, un moment al vieții pe care nu îl mai poți întoarce! Trebuie să vă bucurați acum de ea, mai încolo o să vă fie dor de clipele acestea! Rămân doar amintirile, învăluite într-o ceață de regrete, iar voi…
O lacrima fierbinte mi se prelinse, rotundă ca un margăritar, pe obrajii reci. Gândul la copilăria mea trecută, rămasă în urmă, fluturând batista trecutului, în semn de rămas bun , și totuși, atât de aproape în suflet, mă făcu să vărs acea lacrimă.
În treacăt se arătă acea gâză mică. Acum, nu mă mai surprindea. Am înțeles că era o parte din viața mea, și încă una însemnată, care mă urmărește peste tot..peste tot.
Am continuat totuși să merg până la capătul trenului. Ceva mă atrăgea într-acolo. Nu știam ce, însă simțeam.
-Îți spun eu, Daniel, grăi adolescentul de șaisprezece ani, cartea și însăși poezia, este un leac, ca o licoare pentru sufletul oamenilor...pentru inima omenirii. E exact așa cum a zis și doamna de românăȘ omașină este ca o carte, fiecare te călăuzește într-o lume nouă, iar chiar tu ești șoferul. Tu chiar nu ai auzit de Eminescu , marele poet, de Nichita Stănescu, ce denumește „poezia ca olacrima ce plânge cu ochii?” Și nu știi tu oare, că noi, oamenii...
Un zâmbet cald îmi flutură pe buze, și pe chip, o radiație blândă[…] Din acea zi, am continuat să mă plimb mereu pe corridor, în fiecare noapte și seară. Bineînțeles, împreună cu licuriciul, tovarășul meu, pe care îl acceptasem destul de ușor, fiindcă, prin lumina lui, îmi lumina, de fapt, mie seara, cu blândețea și gingășia sa unică. Îmi plăcea să mă plimb printre aceste trei grupuri de persoane.. mai târziu, am aflat motivul.
Am spus, așadar, că în ciuda voinței mele, mă plimbam încă pe coridor. Pășeam ca o fantomă pe acolo, treceam nevăzută, neauzită.. Oare nu îmi auzeau pașii? Oare nu-mi zăreau trupul? Nici chiar puștoaica de nouăsprezece ani nu mai îmi arunca priviri dușmănoase, ci, dimpotrivă, prefera să nu mai privească în partea mea. Suflarea îmi era parcă gând, gîndul suflare.
Visare totală..în lumea realității, cu ochii deschiși, închipuiri și imagini ireale. Mă scufundam așa, în fanteziile mele, când, brusc, un sunet tare, urmat de glasul răgușit al conductorului, spuse: „Călătoria e gata! Vă rugăm, poftiți jos, și nu uitați să vă luați bagajele! Bună ziua!”
În sfârșit, călătoria infinită s-a sfârșit!Ce mult a durat! Când am coborât în gară, o mulțime de oameni se înghesuiau să ocupe vagoanele rămase libere. Am urmărit din ochi unde se îndreptau tovarășii vechi de drum. Cucoana și puștoaica plecau înainte- erau VIITORUL-cu frunțile sus, nemaiuitându-se în spate. Nepoții și bunicul lor mergeau în spate- erau TRECUTUL-privind înapoi cu dor în obraji și ochi. Cei doi tineri porniră spre central orașului, spre PREZENT, cu chef de distracții și dans. Numai eu am rămas singură, în acea mulțime de oameni ce era mai adineauri, și care acum se risipise ca spuma mării. Rămăsesem singură, fără PREZENT, TRECUT și VIITOR s-ar spune, lăsasem în urma mea, în tren jumătate din viața mea. Unde aveam să mă îndrept? Am uitat scopul călătoriei mele, nu îl mai știu. Întinzând mâinile către geanta cu bagajele de drum, blândul licurici îmi sări pe deget, șoptindu-mi, cu glas sfios, dar hotărât, la ureche: “O urmă mică din trecut, un pas ușor în present, și-un salt măreț către viitor!” fuseseră ultimele spuse ale licuriciului.
Partea a V-a:( Sfarsitul)
RăspundețiȘtergereO liniște apăsătoare mi se lăsă peste suflet.
Destinatar: Către o persoană neîncrezătoare, timidă, încăpățânată.
Expeditor: O persoană îndrăzneață, încrezătoare, perseverentă.
Punct de plecare: Dintr-o grădină înmiresmată.
Punct de sosire:În Gara Miracolelor.
Data: 9.09.2009, acum 5 ani.
Formula de început: Dragă Florina,
Trebuie să te port cu mine până în vara anului 2009, adică acum 5 ani. Scrisoarea îți e predestinată doar ție, cu scopul de a reflecta asupra trecutului, de care, cu siguranță, nu te-ai putut despărți încă. Parcă te văd și acum așa mică, cu ochii neliniștiți și întrebători, cu buclele-n vânt, urcând în Trenul Amintirilor. Și povestea începe astfel..
Formula de încheiere: Aici ia sfârșit totul. Restul nu mai trebuie să ți le spun. E de ajuns să-ți imaginezi ce se va întâmpla în continuare. Acum, doar te aștept să te întorci din trecut și să sosești înapoi în prezent. Până atunci, îmi iau rămas-bun de la tine.
Cu drag,
a ta, Florina.
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereDe vânzare Dacia 1310 Vând automobile Dacia,an de fabricație,c-am atunci când m-am născut eu,culoare roșie,fara doua faruri si doua bucse,ceva mai multa rugina prin portbagaj,iar aerul conditionat este asigurat de către geamul spart.Pret negociabil sau dau la schimb pe un purcel bine crescut. Telefon:0722222222
RăspundețiȘtergereDe vânzare Dacia 1310 Vând automobile Dacia,an de fabricație,c-am atunci când m-am născut eu,culoare roșie,fara doua faruri si doua bucse,ceva mai multa rugina prin portbagaj,iar aerul conditionat este asigurat de către geamul spart.Pret negociabil sau dau la schimb pe un purcel bine crescut. Telefon:0722222222
ȘtergereAnunț parodie realizat de Moraru Robert
Folosiți diacriticele! Sunteți în România și vorbiți limba română !
RăspundețiȘtergereLimbajul și mesajul bancurilor să evite vulgaritățile!